Triumful talentului

Marina DUMITRESCU

"Nu Momente, maestre, ci Monumente trebuia să-ţi botezi admirabilul volum..." - legendara exclamaţie din 1901 a lui G. Ranetti va putea fi citită la propriu. A venit vremea ca lumea (de)scrisă de Caragiale să fie turnată în bronz. Amplasarea va fi pe esplanada (desfigurată estetic) din faţa Teatrului Naţional. 16 personaje în... prezenţa autorului lor. Deocamdată, ansamblul monumental intitulat "Lumea lui Caragiale" se află încă în lucru, în "fabrica" sculptorului Ioan Bolborea. Aici, întîlnirea cu grupul dinamic de personaje în ipsos este, din prima clipă, cuceritoare. La capătul mai multor ani de creaţie, anevoioasa procedură a turnării în bronz abia începe.

Ioan Bolborea: Am scos de cîtva timp compoziţia afară, pentru că înăuntru e altceva. În exterior o vezi cu adevărat. Ipsosul are o caracteristică: îţi arată toate defectele. Lutul, nu. Înşeală. O lucrare turnată după ipsos, cînd forma e bună, în bronz va fi, garantat, foarte bună. Bronzul înnobilează. Am ales acest material pentru că eu sînt, ca structură, un modelator. De aceea mi-am şi făcut fabrica asta de bronz, prin metoda "la ceară pierdută". De altfel, şi personajele, vedeţi, se mişcă, gesticulează...
Într-adevăr, ca o scenă de teatru împietrită...

Unicul atelier din ţară de turnare prin metoda "la ceară pierdută" este cel al lui Ioan Bolborea. Gazda îmi povesteşte, etapă cu etapă, lungul drum al operei, dinspre mîna artistului pînă la forma finită. Opera monumentală presupune o răbdare îngerească din partea creatorului, care aşteaptă uneori ani întregi rezultatul diverselor intermedieri tehnologice - "ecrane" între el şi propria creaţie. Teoretic, raportul unui sculptor cu materialul este direct, un "face-š-face" permanent. Lucrările de mari dimensiuni, în schimb, şi, mai ales cele supuse turnării în bronz, pretind, pe lîngă talent, tărie de caracter.

De fapt, modelînd, interpretaţi personajele. Le stilizaţi, le şi caricaturizaţi, redaţi o atmosferă.
Vedeţi, aici îi avem împreună pe Brînzovenescu şi Farfuridi, mereu împreună, unul ecou al celuilalt, gesturile lor...

Vorba lui nenea Iancu: "Cine zice Lache zice şi Mache şi vicerversa"...

Ăştia sînt şi politicienii noştri, teatrali, fanfaroni. Iată, cetăţeanul turmentat ţine în mînă o... ceaşcă de cafea şi cu cealaltă îi face semn ospătarului... Aici sînt Veta şi Ziţa. O las dezbrăcată pe Ziţa, pentru că asta era ea... Îşi caută bărbaţii, caută norocul... Dar nici n-aţi fi observat acest amănunt, dacă nu vă spuneam, fiindcă nu e vulgară...

De altfel şi poziţia Vetei, picior peste picior, ca un bărbat, cu fusta suflecată, e mai degrabă necanonică. Iar Spiridon ţine... un măr.

Să ştiţi că am schimbat foarte mult gesturile personajelor, compoziţia, raportul între ele... O să vă arăt schiţa, e altceva. Pe măsură ce amplifici proporţiile, trebuie să intervii. Dacă menţineam schiţa ca atare, operînd doar mărirea ei, ar fi rezultat un bloc indistinct în care personajele s-ar fi pierdut, dinamica s-ar fi estompat. De aceea a fost nevoie de spaţiile astea aerisite între personaje, care să crească vizibilitatea. Structura metalică pe care vedeţi acum ansamblul (adică o scenă de teatru sprijinită pe două căruţe paralele) e o idee care mi-a venit în timpul realizării, căci iniţial schiţa reprezenta o căruţă propriu-zisă, în care erau îngrămădite personajele. Mi-au plăcut însă transparenţele care s-au creat şi apariţia unui al doilea registru. E important să-ţi dai seama de întîmplarea cea bună.

Trebuie spus că, în jargonul sculptorilor, "schiţa" este ea însăşi o lucrare, în ipsos, lut sau chiar bronz - doar că de dimensiuni mai mici. În cazul ansamblului caragialesc, Ioan Bolborea a trecut de la miniatural la monumental, transformînd o schiţă de 50 de centimetri într-un ansamblu ale cărui personaje au cîte 3 metri înălţime şi care, cu structură cu tot, ajunge la 10 metri. Ansamblul are formă de U, pe o suprafaţă de circa 50 de metri pătraţi, fiind "abordabil" din toate unghiurile, iar deasupra sînt suspendaţi - asemenea unor îngeraşi - doi... Domni Goe.

De ce doi Domni Goe, maestre Bolborea?

De amuzament şi fiindcă Goe se multiplică în continuu.

E interesant că forma de U a lucrării permite de-a dreptul intrarea în ea... "Accesul direct" la personaje. Ea oferă deopotrivă vizibilitate de la mare distanţă şi proximitate. Copiii vor fi primii tentaţi să le atingă...

Sigur, le vor putea îmbrăţişa..., gîdila...

Şi înţeleg că pe Caragiale însuşi îl veţi plasa la o anumită distanţă de ansamblu.

La 15-20 de metri. Va fi aşezat pe un scaun, zeflemist, cu ţigara în mînă, picior peste picior, contemplîndu-şi propria lume. Dar nu e static. El era un om care privea şi observa viaţa în direct, la cîrciumă, nu în bibliotecă...

Socotiţi că există în continuare similitudini cu lumea lui Caragiale?

Şi cred că vor exista. Caragiale ar trebui să figureze pe drapelul naţional, în loc de stemă.

Nu vi se pare ciudat că el a scris acum o sută de ani astfel încît ce a scris atunci e parcă mai valabil azi, decît acum un secol?

Ei, ăsta e geniul lui. Aici e secretul. Un artist care prevede, care are viziunea viitorului în creaţiile lui, are geniu.

Maestre Bolborea, cred că "Lumea lui Caragiale" va fi un monument de nivel european.

De aceea lucrez de atîţia ani, de aceea am făcut atîtea schimbări. Vreau să nu-mi pot reproşa nimic. Am mai avut lucrări realizate sub presiunea unor circumstanţe, în viteză, iar asta s-a reflectat asupra compoziţiei, a calităţii lucrării în general.

Îndrăznesc să spun că aici Ioan Bolborea nu are dreptate. În biroul său, îmi arată cîteva fotografii cu principalele monumente realizate. Şi nu s-ar spune că a făcut vreodată rabat la calitate. Nici în cazul statuii de 4 metri a lui Eugen Ionescu, de la Slatina, nici al "Arcului de triumf" dedicat paşoptiştilor, la Arad, nici cînd a făcut monumentul "Horia, Cloşca şi Crişan" de la Alba Iulia sau pe cel al Infanteriştilor din Parcul Kisseleff.

Maestre Bolborea, ansamblul monumental dedicat lui Caragiale se distinge prin temă, dar şi prin felul cum decupaţi subiectul. Prin "regia" sculpturală. Reprezentaţi nişte personaje de teatru (fictive, deci) într-o adevărată comunitate dinamică... Monumentul are aspectul unui uriaş "stop cadru".

...personaje ale unui singur autor, nici unul static. Axul central este Rică Venturiano. Cel mai înalt. În timpul lucrului, l-am porleclit "catargul."

Totodată, îl reprezentaţi pe autorul însuşi, ca privitor al propriilor personaje, într-o postură mai degrabă de plan secund. Neostentativă. Şi, nu în ultimul rînd, unele personaje poartă chipul unor mari actori ai teatrului românesc (Dem. Rădulescu, Alexandru Giugaru, Lucia Sturdza-Bulandra, Constantin Tănase etc). Deci este o formulă îndrăzneaţă, modernă: abordarea statuară a unei lumi... în mişcare. De obicei, monumentele se dedică unor evenimente istorice, unor eroi...

Tocmai de aceea am reprezentat personajele pe scenă, jucîndu-se. Gesturile acestea libere nu se regăsesc la alte statui. Nu sînt însă mişcări inventate de dragul de a inventa. Ele par spontane, dar sînt studiate. O abordare oarecum asemănătoare - deşi în cu totul alt registru - o găsim în lucrarea lui Rodin, "Les Bourgeois de Calais".

Gestul simplu poate deveni, aşadar, monumental. Cu toate acestea, nu orice subiect suportă ridicarea la o asemenea proporţie. Adică la o dimensiune de pînă la 20 de ori mai mare decît schiţa.

Aşa este, poate deveni penibil. Un lucru mare nu e neapărat monumental. Proba calităţii monumentale este ca lucrarea să reziste la dimensiunile respective. Să pară firească, neforţată. Să pară delicată, deşi e mare.

Stilizarea personajelor era obligatorie, nu v-aţi pus problema să le reprezentaţi realist?

Nu mi-am pus problema. Priviţi, cetăţeanul turmentat are picioare mici, iar corpul înalt, deformările expresive erau necesare. Cu toate acestea, în orice abordare trebuie să pornim de la modele, trebuie studiate regulile şi apoi inovat. Eu însumi am studiat modele, gesturi (în realitate, în muzee, în cărţi, dar şi pe imagini filmate). Pe de altă parte, vreau să merg mereu mai departe, să întind coarda pentru a vedea unde duce... Asta are însă un preţ: probabil jumătate din personajele pe care le vedeţi aici, în ispsos, le-am aruncat în faze anterioare. Tone de ipsos am aruncat, ca să rămînă ce avem aici. Ultimii doi ani (de cînd am scos ansamblul afară) au dat roade pentru că am stricat zeci de încercări nereuşite. Stadiul actual e definitiv.

Vă gîndiţi cum va arăta monumentul pe esplanada Teatrului Naţional? Îl visaţi in situ?

Eu îl visez, numai că acolo mai sînt o grămadă de "abţibilduri", iar asta va fi o problemă, pentru că, dacă nu se face curat şi nu "se face loc" acestei lucrări, ea se se va adăuga bîlciului din acel perimetru. Va fi greu. Va fi poate un război mai greu decît creaţia însăşi.

Există o veritabilă şcoală de artă monumentală azi, la noi, sau rămîne cumva la latitudinea fiecărui talent să facă paşii necesari?

Arta monumentală trebuie învăţată din nou. Uitînd felul cum a fost ea profesată sub presiunea ideologiei comuniste (deşi s-au făcut lucruri bune şi atunci). Mulţi tineri, azi, refuză să facă artă monumentală pentru că o identifică cu grandomania totalitară. Ignorînd calitatea artistică intrinsecă a acestui gen. Pe lîngă problema de mentalitate, se pune însă problema mijloacelor. Un atelier de turnare în bronz, cum este acesta, nu mai există. Eu l-am făcut în timp, cu mari eforturi, perseverenţă şi sacrificii. Eu aici experimentez şi un alt mod de a face monumente cu materiale tradiţionale. De ce figurativul să fie neapărat decadent şi să nu participe la experiment? Cine ne opreşte? Brâncuşi nu a dus portretul la perfecţiune?

Aşadar, monumentul "Lumea lui Caragiale" este şi un experiment...

Este în primul rînd un experiment. Se conformează unor legi ale monumentalităţii, dar în acelaşi timp el oferă şi o altă abordare, o altfel de gîndire asupra lucrării şi a personajelor - deopotrivă ca atitudine şi ca vocabular plastic.
Plec din atelierul maestrului Bolborea, încurajată la gîndul că "nodul gordian" din faţa Naţionalului îşi va găsi, prin artă, dezlegarea. Iar undeva, în fundal, parcă-l aud pe Nenea Iancu, autoironizîndu-şi propria monumentalitate: "Ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte...".